Nevoia de singurătate...!?

Atunci când o persoană spune că suferă de/din singurătate, de fapt suferă de ceva ce singur şi-a imaginat, singur şi-a creat, pentru că singurătatea -practic- nu există! Cel care suferă de fapt şi de drept e ego-ul, care încet încet e eliminat de această singuratate şi el luptă pentru a exista, pentru a-şi îndeplini misiunea şi atunci când ataşamentele nu-i sunt aproape el suferă şi dorinţa lui cea mai mare e de a avea cel puţin un ataşament aproape de el, pentru a se întreţine.
În singurătate, se duce o luptă incredibil de mare cu acest egou, cu dorinţele lui, cu nevoile lui şi totuşi cu toate astea, uneori simţim nevoia de a fi singuri, de a ne retrage privirea şi către partea cea mai draguţă a fiinţei noastre, sufletul.
Simţim nevoia de a ne retrage simţurile către interior, de a fi "egoişti" cum fizic vorbind, nu e decât o nevoie particulară care ne duce către o cale mai înaltă..dar depinde şi de karmă şi de individ, sunt mai multe aspecte care intervin, se poate interpreta în diferite moduri această nevoie importantă, împotriva luptei cu ego-ul, de la care ajungem în diferite conflicte şi diferite legături karmice care ulterior într-un mod inconstient ne creează o stare "negativă". În decursul diferitelor vieţi prin care trecem, suferim şi nu ne dăm seama ce s-a întâmplat; uneori simt când am o legătură karmică cu cineva, ştiu că trebuie să se întâmple un ceva cu acea persoană şi ajung într-un punct în care situaţia se răstoarnă şi din "pozitiv" se transformă un aşa zis "negativ" pentru ego-ul meu şi nu conştientizez că acel ceva trebuie să-l învăţ..şi aşa mă lovesc de diferite persoane care îmi creează aceeaşi negativitate asupra ego-ului şi nu o să mă învăţ minte decât atunci când o să am şi un control mai mare asupra corpurilor mele ( atât fizic cât şi cele subtile) şi totuşi... e atât de simplă ultima clipă în faţa căreia ne vom anihila ego-ul, dar aşa e natura noastră umană, de a complica tot ce e simplu, iar învăţând din ataşamentele noastre asupra a tot ce înseamnă iluzie, învăţăm muult..
Am început să întuiesc multe lucruri care se întâmplă în jurul meu..dar având în vedere că totul e nimic şi nu înseamnă nimic, absolut nimic, încep să mă detaşez de toate părerile individului inchis la minte şi aşa cum ar zice unii, încep să capăt o "durere în coate" (de neimaginat), aş fi numit-o nesimţire, e bine să fii nesimţit, să nu-ţi pese, să nu te legi sentimental de nimeni, să fii "narcisist" şi să-ţi pese doar de tine..să fii singur, atunci când toată lumea se adună..!
Prefer să fiu în singurătate atunci când lumea se adună, prefer să aleg să mă gândesc mult mai mult la mine..şi să fiu fericită, oricum totul e nimic..şi nimicul e o iluzie!!